Istoric

Formarea unui oraş este un fenomen evolutiv, continuu, urmare a unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate de urbanizare. Pe actualul teritoriu administrativ al oraşului Târgu Ocna ( având coordonatele geografice de 26037’ longitudine estică şi de 46017’ latitudine nordică, este situat în partea central-vestică a Moldovei, pe cursul mijlociu al râului Trotuş, la o altitudine de 253 m. Oraşul este străjuit din trei părţi de ultimele prelungiri ale Munţilor Trotuşului, Culmea Berzunţului la NV şi Munţii Nemirei la S şi SV. Spre V se află defileul Trotuşului de la Cireşoaia , iar spre E, valea Trotuşului, un adevărat culoar depresionar, prin extensiunea luncii şi teraselor, se lărgeşte treptat, având o direcţie transversală sensului de desfăşurare a Subcarpaţilor.Un relief deluros flanchează culoarul Trotuşului spre N, marcând limita acestuia cu depresiunea subcarpatică Tazlău. Trotuşul şi-a creat un număr mare de terase, mai importante fiind terasele inferioare pe care se află oraşul Târgu Ocna şi terasa medie de 60-75 m. Iniţial aşezările “preistorice” au apărut pe terasa medie de 60-75 m (Podei), iar în evul mediu vetrele aşezărilor de pe teritoriul oraşului au apărut pe terasa mai înaltă, de 10-12 m, a Trotuşului, atât pe malul stâng (satul Ocna), cât şi pe cel drept (satul Tiseşti). În urma organizării administrativ-teritoriale din 1968 Târgu Ocna are o circumscripţie administrativă de 50,25 km2, cuprinzând teritoriul oraşului propriu-zis şi a celor două localităţi componente, Poieni şi Vâlcele. Fostele localităţi Geoseni, Gura Slănicului şi Tiseşti au fost înglobate oraşului, iar Mosoare şi Păcurari localităţii componente Poieni) au existat de-a lungul timpului un număr însemnat de aşezări care au fost generate de poziţia geografică şi condiţiile naturale locale favorabile. Din neolitic şi până astăzi zona Târgu Ocna a fost continuu şi intens locuită.

În evul mediu pe actualul teritoriu al oraşului, au fost întemeiate sate vechi, atestate documentar încă de la începutul secolului XV (Stoeneşti la 15 martie 1410, Tiseşti la 3 septembrie 1448).Celelalte aşezări sunt menţionate ceva mai târziu, Gura Slănicului şi Mosoare la sfârşitul secolului XVIII, Geoseni, Văleni, Tărăncuţa, Poieni şi Păcuri în secolul XIX, iar Gălean în acest secol. Începuturile localităţii Târgu Ocna coboară până în primul deceniu al secolului XV, Stoeneşti, atestat la 15 martie 1410 reprezentând, după părerea noastră, vechea denumire a satului Ocna care este menţionat abia la 18 ianuarie 1599.

Existenţa masivului de sare Târgu Ocna (Vâlcele) (care se extinde pe direcţia N-S pe circa 1 Km şi pe direcţia E-V pe circa 600 m, având în partea centrală o grosime de circa 350 m. Volumul rezervelor de sare este de 188 milioane tone cu un conţinut de 97,89 % NaCl. La sud de Trotuş se continuă cu masivul de sare Gura Slănic care conţine o lamă de sare impură de dimensiuni mult mai mari. Volumul rezervelor de sare este de 493 milioane tone sare, cu un conţinut mediu de 83,4 % NaCl şi 12,6% insolubil), cu posibilităţi uşoare de exploatare, calitatea sării, instituirea monopolului domnesc la mijlocul secolului XV, veniturile inseminate aduse domniei prin comercializarea sării, exportul ei în cantităţi tot mai mari în Polonia, Ucraina şi Turcia, au fost tot atâţia factori care au contribuit la dezvoltarea aşezării nucleu, din apropierea salinei, aşezare care se va extinde treptat, înglobând şi aşezări mai vechi sau mai noi constituite pe teritoriul actual al oraşului. Ni se pare interesant să arătăm că de-a lungul timpului, în bazinul mijlociu al Trotuşului, trei localităţii şi-au exercitat pe rând rolul de centre de atracţie zonală: Târgu Trotuş (sec.XV-XVII), Târgu Ocna (sec.XVIII-1956) şi Oneşti (după 1956).Ridicarea noului centru de atracţie zonală a marcat stagnarea sau decăderea celui mai vechi, aşa cum a fost cazul cu Târgu Trotuş (în sec. XVIII ) şi chiar cu Târgu Ocna (după 1956).
Într-un act emis la 15 martie 1410, Alexandru cel Bun întăreşte lui Domoncuş, stolnicul şi fraţilor săi Blaj şi Iacob, toţi fii lui Ghelebi Micloş român-transilvănean, venit în Moldova cu Bogdan voievod, satele Stănişoreşti, Iaslăuţi, Grozeşti şi Stoeneşti de la Vlicic (Vâlcica), aşezate de-a lungul sau în apropierea pasului Oituz, important punct strategic, ,,pentru că au slujit ei mai înainte ...domnilor ce au fost mai înainte... cu dreaptă şi credincioasă slujbă”. Din acest act rezultă că Ghelebi Micloş a fost un viteaz dintre cavalerii maramureşeni pus să străjuiască la pasul Oituzului, în locul unui boier local, împotriva tentativelor regelui maghiar Ludovic cel Mare. Satele depindeau din punct de vedere militar de curtea de la târgul Trotuş, punct de vamă amintit în privilegiul dat liovenilor de către Alexandru cel Bun, în 1408, şi cea mai importantă aşezare din zona trotuşeană. Acest document din 1410 este important nu numai pentru că ne arată procesul constituirii feudalităţii locale prin danii domneşti, dar şi prin faptul că satul Stoeneşti, situat pe pârâul Vâlcica, reprezintă, după părerea noastră, vechea denumire a satului Ocna. La 3 septembrie 1448 domitorul Petru al II-lea întăreşte tot unor fraţi de origine ardeleană, Ulea şi Iuga Ungureanu, satul Tiseşti. Aceste documente dovedesc existenţa unor sate vechi pe teritoriul actual al oraşului, existente probabil şi în secolul al XIV – lea. Pentru a argumenta că Stoeneştii reprezintă vechea denumire a satului Ocna va trebui să ne referim la vechimea exploatării sării în această zonă.
Dacă nu se poate stabili cu certitudine provenienţa sării încărcată în anii 1360-1361 la Chilia de către negustori genovezi, sare care putea proveni fie din zona Târgu Ocna, fie din Drobogea, în schimb de poate admite exploatarea sării de către locuitorii băştinaşi, pentru consumul propriu, prisosul comercializându-l, în cursul secolului XIV, dar mai ales în secolul XV. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1453, domnitorul Alexăndrel acorda Mânăstirii Moldoviţa scutire de vamă pentru trei care de sare care ar proveni de “pe la toate ocnele de sare “. Deci existau, în afara yonei Târgu Ocna, şi alte zone în care era extrasă sarea, cum erau Vrancea, Neamţ şi Suceava. Scutire de vamă pentru carele de sare a acordat domnia unor mânăstiri în anii 1454 şi 1466 iar negoţul de sare era amintit într-un document din 23 februarie 1453. Nu putem şti cu precizie dacă în toate cazurile este vorba şi de ocna din această zonă, dar până la numirea expresă a ocnei de la Trotuş (ţinutul Trotuş, nn) , la 17 noiembrie 1502, mai avem un document extern, datând din 1480, care aminteşte doi negustori, unul braşovean, iar celălalt moldovean, aducând diferite cantităţi de sare la Braşov. În acest caz provenienţa sării nu poate fi decât din zona Târgu Ocna.
La 15 ianuarie 1599 este menţionat satul Ocna. Apar ca martori, printre alţii, Ionaşco camăraş, Mavruşco fost cămăraş, Păcurar birăul şi popa Metodie, toţi din satul Ocna. Cât de mare era satul Ocna la această dată? Dacă ţinem cont că la 1646 Marco Bandini aprecia că satul ar fi avut circa 300 de case , iar în catastihul lui Petru Şchiopul, din 20 februarie 1591, cu numărul birnicilor, sunt înregistraţi în ţinutul Trotuş un număr de 120 şavgăi putem socoti că satul Ocna avea în 1599 în jur de 200 de case. Trebuie ştiut faptul că, în secolul XVI, un sat de mărime medie avea în jur de 20 case.Ca mărime poate fi socotit un sat foarte mare, intrat într-un proces de urbanizare. Acest lucru poate fi uşor sesizat dacă facem o comparaţie cu evoluţia demografică a târgului Trotuş în secolul XVII.
În secolul XVIII cele două localităţi vecine, Ocna şi târgul Trotuş, se vor afla în competiţie pentru întâietatea în zonă, dar în timp ce localitatea Ocna va fi într-o continuă ascensiune, târgul Trotuş va decade treptat. De pe la mijlocul secolului XVII localitatea Ocna lua locul târgului Trotuş în comerţul cu Braşovul.
La începutul secolului următor diferenţa dintre cele două localităţi era aşa de mare, încât acest lucru va fi sesizat de călătorii străini care vor trece prin zonă. Astfel, călătorul suedez Heinrich Schneider de Weismantel, aflat în trecere prin această zonă în anii 1713-1714, consideră toate oraşele Moldovei ca “mizerabile”, mici şi asemănătoare mai mult cu satele, şi doar Ocna îi face o impresie mai bună pentru că, deşi nu-i prea mare, în schimb este “cel mai ales din toată ţara, după Iaşi”. Târgul Trotuş care se află la ¼ milă distanţă “este ruinat cu totul”.(Călători străini, VIII, Bucureşti, 1983, p.346, cf. şi D.Ciurea, Noi consideraţii privind oraşele din Moldova în secolele XV-XIX, în AIIAI, VIII, 1970, p.36, n.47.). Călătorul suedez foloseşte calificativul de “oraş” pentru Ocna şi de “orăşel” pentru Trotuş.
La începutul secolului XVIII aşezării Ocna i se atribuie calitatea de târg.. Acest eveniment trebuie plasat în una din primele două domnii ale lui Mihail Racoviţă (1703-1705 sau 1707-1709). N. Iorga considera că fiul lui Mihai Racoviţă, Constantin, ajuns şi el domn al Moldovei între anii 1749-1753 şi 1756-1757, ar fi acordat calitatea de târg localităţii Ocna, bazându-se pe un document din 1759. Or, o serie de izvoare istorice interne şi externe, ne determină să considerăm că aşezarea Ocna devine târg sub Mihai Racoviţă, în intervalul 1703-1709, cu siguranţă către 1709.
Un argument îl reprezintă relaţiile de rudenie a unor familii de aici cu domnitorul. Este suficient să amintim că la Ocna locuia boierul Dediu Codreanu, mare spătar, socrul lui Mihai Racoviţă. Una din cele două fiice ale sale, Ana, renumită prin frumuseţea sa, era căsătorită cu Mihai Racoviţă. După Ion Neculce boierul Dediu era un om deosebit. Cronicarul afirmă că “ nu era alt om în ţară ca dânsul harnic şi viteaz”. De aceea, atribuirea statutului de târg localităţii Ocna de către Mihai Racoviţă nu trebuie să ne mire ţinând cont de onorurile şi trecerea de care s-a bucurat boierul Dediu pe lângă ginerele său. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că boierul Dediu a fost cămăraş la ocnă în cea de-a treia domnie a lui Mihai Racoviţă (1715-1726) şi a reconstruit biserica Cuvioasa Paraschiva, în 1725, putem opta, până la descoperirea unui document cu menţiunea expresă a târgului pentru datarea propusă mai sus.
Un ultim argument, sesizat de Nicolae Iorga, este cel privitor la folosirea peceţilor celor două localităţi. Pecetea târgului Trotuş, reprezentând un braţ ţinând un ciocan, apare tot mai rar, ultima dată pe un act din 6 noiembrie 1684, în schimb, pecetea localităţii Ocna, înfăţişând un şavgău, o găsim începând cu documentul din 22 august 1690, tot mai frecvent pusă pe act, ca de exemplu, pe cele din 17 februarie 1692 sau din 10 decembrie 1701.
Scrisoarea cămăraşilor Dumitraşco Boul şi Miron era expediată judelui primar al Braşovului, Michael Hermann, din târgul Ocnei, la 19 octombrie 1656. Este cea mai veche menţiune a târgului într-un document original din secolul XVII.
Încă de la sfârşitul secolului XVII târgul Ocna preluase toate atribuţiile pe care le avusese în secolele XV-XVII târgul Trotuş, devenind centru atracţie zonală, târg dublet alături de Târgu Secuiesc, de o parte şi de alta a pasului Oituz şi partener comercial al Braşovului. Timp de aproape trei secole Târgu Ocna a fost cea mai însemnată localitate de pe Valea Trotuşului.Dezvoltarea acestei localităţi s-a datorat în primul rând exploatării sării.
Aşezarea cea mai veche (satul Ocna) a fost pe terasa de 10-12 m a Trotuşului, la est de pârâul Vâlcica. Orientarea VNV-NSE a axei aşezării iniţiale se păstrează bine în textura vechiului centru comercial (de pe str. Victoriei), aici fiind şi cele mai vechi monumente (bisericile “Domnească” şi “Precista”). Au existat până nu demult şi străzi cu denumiri caracteristice (str.Cămării). După construirea Mânăstirii Răducanu (1664), aşezarea se va extinde şi spre Trotuş în lungul străzii Cămării.
În afara clădirilor cămărăşiei, ale şavgăilor, meşteşugarilor şi negustorilor, un loc aparte în peisajul târgului îl aveau bisericile şi mânăstirile.
Cea mai veche biserică de lemn, “Cuvioasa Paraschiva”, numită şi domnească , a fost construită din bârne , pe malul drept al Vâlcicăi, , pentru şavgăi.Tradiţia spune că biserica a fost refăcută pe locul alteia mai vechi care a ars. Theodor Codrescu menţiona că, în secolele XVI-XVII, “Ocna nu era decât o mică adunătură a celor vreo 100 de şavgăi, plus a altor oameni meseriaşi şi comercianţi ce locuiau mai mult valea Vâlcicăi, la poalele dealului n.v. unde se aflau ocnele vechi, părăsite de mai bine de 100 de ani şi unde se afla biserica Sfânta Paraschiva ce există pe la 1580, cum atesta mai până ieri o piatră mormântală slavonă, azi stricată în bucăţi”.
Şi Nicolae Iorga arăta în 1905 că, înaintea celorlalte biserici ale târgului (Precista, Sf. Nicolae, Sf. Treime), “a fost înălţată biserica de lemn, pe un deal rotund, care poartă numele de Biserica Domnească”. Tradiţia locală atribuie această ctitorie domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz, pe la 1573. În această biserică modestă, de lemn, slujea pe la 1599 popa Metodie. De altfel, şi inscripţia de pe o piatră de temelie, din 5 septembrie 1653, dovedeşte o vechime mai mare a bisericii. După formele constructive, pe plan dreptunghiular, cu absidă decroşată, biserica “Cuvioasa Paraschiva”(Domnească) aparţine secolului al XVII-lea, dar va fi refăcută în 1725, în urma unui incendiu, de Dediu, mare spătar şi jupâneasa Ruxandra, socrii lui Mihai Racoviţă.
În 1664, marele logofăt Nicolae Buhuş ridică pe malul stâng al Trotuşului o frumoasă biserică de plan triconic, cu turlă pe naos şi cu turn-clopotniţă pe pridvorul vestic. Într-o inscripţie, în limba slavă, de pe o marmură din pridvorul bisericii se arată că, alături de logofătul Nicolae Buhuş, a mai contribuit la construirea bisericii şi un oarecare Pavăl care avea mai multe mori pe Slănic. Pavăl a construit chilia de la poartă şi chiliile cu pivniţă. La 1762, marele logofăt Radu Racoviţă reface biserica şi zidul înconjurător, monumentul fiind cunoscut sub numele de Mânăstirea Răducanu. Era o mânăstire fortificată, aşa cum, în secolul al XVIII-lea, au mai fost şi Mânăstirile Caşin şi Mira.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, în 1683, vistierul Gheorghe Ursache, ridică biserica Precista, în centrul târgului. La această biserică pictase Gheorghe zugrav, pomenit într-un document din 1692.Atât Mânăstirea Precista, cât şi Mânăstirea Răducanu au fost închinate amândouă la Mânăstirea Iviron de la Muntele Athos (în Grecia) şi au avut, până la secularizare (1863), o conducere unică. Cele două mânăstiri au administrat până la secularizare moşiile : Bârsăneşti, Bogdăneşti, Brătila, Buhoci, Buneşti, Dealul Nou, Deleni, Gălăneşti, Herţoana, Iteşti, Josenii Pănceşti, Prăeşti, Radomireşti, Silvestri din judeţul Bacău, Huzun, Ijdileni, din judeţul Covrului, Bumboteşti, Caratoneşti, Ezăreni, Paşcani, Vlădiceni din judeţul Iaşi, Bodeşti, Dobreni, Dumbrăveni, Rusciori din judeţul Suceava, Dobrineşti, Gereni, Huruieşti, Muncelu, Piscu, Popeni, Popi, Privalu, Tomceşti din judeţul Tecuci, Drăguşeni, Schei din judeţul Vaslui, plus încă 15 moşii, la care putem adăuga vii pe moşiile Grozeşti şi Ocna, mori pe apa Slănicului şi Trotuşului, case, han şi prăvălii în Bacău şi Târgu Ocna ca şi un număr apreciabil de robi ţigani.
La 1665 este amintit şi schitul Măgura căruia i se dăruia o bucată de loc în Dărmăneşti. Vechimea schitului este cu mult mai mare, coborând cel puţin până în secolul al XVI-lea.
Unele din inscripţiile din secolul al XVIII-lea poartă menţiunea meşterilor care au dăltuit lemnul.După ce arată că lăcaşul a fost făcut de jupânul Toderaşco Cantacuzino, medelnicer, inscripţia, de la Biserica Sf. Gheorghe-Tiseşti îl trece alături pe meşterul “Papi lui Ifrem” care a lucrat lăcaşul “în zilele măriei sale Gligorie Ghica voievod în domnia întâia, văleat 7238” (1730). Biserica de lemn, de dimensiuni modeste, de plan triconc, prezintă un frumos brâu în frânghie, remarcabil executat.
La mijlocul veacului XVIII (1758) este construită biserica Sf. Nicolae, de plan tricon şi turn pronaos, cu forme decorative de baroc moldovenesc ce amintesc de biserica Sfinţii Teodori din Iaşi. Într-un document din 29 iulie 1758 se arată că domnitorul Grigore Ghica a dat voie preotului Vasilache Arapul să ridice o biserică la târgul Ocna.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, târgul Ocna avea două mânăstiri (Precista şi Răducanu), un schit (Măgura), trei biserici (Sf. Nicolae, Cuvioasa Paraschiva “Domneasca”, Sf. Gheorghe), zeci de prăvăşii şi ateliere în lungul “drumului Ocnei”. Era firesc ca acest târg să facă o impresie mai bună călătorilor străini decât alte târguri apropiate cum ar fi, spre exemplu, Trotuşul sau Bacăul.